Dovezi materiale care certifică prezența și continuitatea viețuirii umane pe parcursul a două milioane de ani în Fumureni/ Vâlcea

Evenimentul ştiinţific de excepţie confirma existenţa în depozitul fosilifer, datând din perioada protopaleoliticului (cca. 2.000.000 – 1.800.000 î. Hr.), a resturilor de mamifere preistorice, care purtau amprenta acţionării asupra lor, în mod conştient, de către fiinţe raţionale, devansând astfel dovezile materiale ale existenţei umane pe teritoriul României, inclusiv cel european într-o perioadă istorico-geologică mult anterioară celei stabilite până atunci. Se dovedea astfel că procesul de antropogeneză desfăşurat pe teritoriul ţării noastre venea să modifice toate părerile şi concluziile stabilite până atunci cu privire la apariţia primelor manifestări de viaţă ale lui homo sapiens în zona carpatică, implicit cea a Europei, plasându-ne alături de zona Africii, unde mărturiile existenţei umane primordiale fuseseră identificate de reputaţii antropologi Richard Leakey, Raymond Dart, Yves Coppens şi Maurice Taielo. Reconstituirea mediului în care au locuit şi au evoluat hominizii de pe malurile „Lacului Getic” de către echipa antropologului Dardu Nicolăescu – Plopşor a provocat vii controverse privind protoistoria pământului românesc şi reformularea teoriilor preconcepute şi oficializate până atunci în legătură cu stabilirea datei apariţiei omului preistoric2.

Descoperirile de la Bugiuleşti, judeţul Vâlcea, nu numai că infirmau tezele stabilite şi satisfăcute, oarecum, de teoria evoluţionismului promovată de Darwin dar, prin elementele descoperite, se constată disjuncţii între evoluţionism şi dovezile materiale probatorii apariţiei şi evoluţiei omului. Este adevărat că suntem încă departe de a deţine toate elementele esenţiale necesare fixării momentului geologic şi istoric al apariţiei fiinţei umane protoistorice, dovezile recent descoperite continuă însă să îmbogăţească prin cumul argumentele despărţirii definitive de expresia: „omul se trage din maimuţă”3. Ne-am propus elaborarea acestui studiu al preistoriei prin „clădirea certitudinilor prin materializarea impresiilor”, înainte ca acestea să devină incontrolabile datorită pierderii unor vestigii de importanţă deosebită pe care le deţinem la un moment dat, fapt petrecut şi cu o parte din dovezile materiale prezentate în studiul de faţă. Descoperirile de la Bugiuleşti, din punctul numit „Valea lui Grăunceanu” nu sunt singulare pe teritoriul judeţului Vâlcea. Printre depozitele fosilifere de la Orleşti, Scundu, Folteşti, Amărăşti, Costeşti, Roşiile, cărora li s-a acordat mai puţină atenţie, se numără şi cel de la Fumureni, în partea sudică a judeţului4. Deşi consemnate sporadic în publicaţiile de specialitate, mărturiile arheologice de la Fumureni acoperă, ca durată de reprezentare, întreaga epocă a pietrei, poate inclusiv epoca bronzului şi a fierului (cercetările de specialitate o vor dovedi) până la geto-daci, putând depăşi în importanţă – atât din punct de vedere numeric, dar şi ca durată de confirmare a vieţuirii umane – pe cele de la Bugiuleşti. Neşansa de a fi puţin cunoscute se datorează şi faptului că, spre deosebire de cele de la Bugiuleşti – Tetoiu, dovezile materiale de la Fumureni, de certă importanță istorică şi ştiinţifică, n-au fost puse în valoare ca urmare a unor cercetări sistematice de specialitate ci, pur şi simplu, sunt puse la dispoziţie de însăşi natura care le-a adăpostit atâta vreme.

Localitatea Fumureni, din componenţa comunei Lungeşti, se află la limita sudică a judeţului Vâlcea, în zona deluroasă a nord-estului Olteniei. Prezenţa elementelor faunistice şi floristice din zonă, confirmată pe durata erelor geologice, este comună pentru toată aria ocupată de dealurile Podişului Getic şi a oferit condiţii optime de vieţuire pentru omul preistoric şi o evoluţie ascendentă a aşezărilor umane5.

Descoperirile fosilifere şi uneltele specifice unei activităţi inteligente, ce nu puteau aparţine decât lui homo sapiens, acoperă o arie temporală în care viaţa s-a manifestat, în condiţiile geo-climatice existente, cu o derulare neîntreruptă pe parcursul erelor geologice şi epocilor arheologice menţionate în istorie. Relicvele geologice şi paleontologice scoase la iveală în urma acţiunii factorilor naturali, poate aceiaşi care le-au acoperit şi conservat „in situ” pe parcursul unor epoci istorice destul de îndelungate, vin să completeze cunoştinţele despre originea şi evoluţia umană, cunoştinţe aflate încă la limitele dintre real şi supranatural. Prin punerea în valoare a mărturiilor paleoistorice de pe valea pârâului Sâlea (a nu se confunda cu denumirea similară de la Orleşti-Vâlcea) nu intenţionăm să facem o analiză a fenomenelor din evoluţia lui homo sapiens preistoric în cadrul contextului factorilor naturali care i-au determinat existenţa şi dezvoltarea ulterioară şi cu care, în mod firesc, a trebuit să se integreze, ci să prezentăm dovezile materiale palpabile şi indubitabile ale existenţei omului preistoric pe teritoriul românesc şi, implicit, la eliminarea părerilor preconcepute privind fixarea în timpul istoric şi geologic al fiinţei umane. După cum făceam anterior menţiunea, materialul fosilifer şi litic descoperit în treimea mijlocie a pârâului Sâlea sunt argumente deosebite pentru fixarea în protopaleolitic a lui homo sapiens. De ce homo sapiens şi nu antropoizi? Pentru că, oricărei primate, indiferent pe ce treaptă a evoluţiei s-ar afla, nu i se poate atribui noţiunea caracteristic umană de „sapiens”.

Paleoliticul – epoca veche a pietrei, cea mai lungă perioadă de evoluţie a umanităţii, ale cărei începuturi sunt fixate, deocamdată, în urmă cu cca. 2.000.000 de ani î. Hr. Este concretizată în numeroase dovezi materiale privind existenţa omului preistoric în zona pârâului Sâlea. Sunt suficient de reprezentate toate subepocile paleoliticului, întinzându-se pe o perioadă de aproximativ 2.000.000 ani, raportându-ne la periodicitatea epocilor istorice de dezvoltare a umanităţii, fixate de slujitorii muzei Clio6.

Protopaleoliticul – cca. 2-1,8 milioane – 1 milion î. Hr. – sau prepaleoliticul, subdiviziunea istorică cu cea mai mare întindere în timp din perioada veche a pietrei, material care i-a împrumutat şi numele (lithos=piatră, în limba greacă), cea mai lungă perioadă de evoluţie a fiinţei umane, este atestată prin prezenţa a numeroase fosile de vertebrate mari, a căror existenţă este confirmată de paleontologi în această perioadă şi asupra cărora s-a acţionat în mod conştient. Recent, în prundişul pârâului am descoperit un molar aparţinând speciei Elefantul de pădure (Paleloxodon antiqus) a cărui existenţă în perioada istorico-geologică dată a fost confirmată de către prof. univ. dr. Radu Stancu, directorul Muzeului Judeţean Argeş, şi reconfirmată de specialiştii paleontologi ai secţiei de istorie naturală de la acelaşi muzeu, de prof. dr. Haimovici de la Universitatea din Iaşi, specialist în paleontologie şi chiar de către specialiştii Institutului de antropologie şi paleontologie de la Paris. Descoperirea nu este singulară, astfel de resturi fosilifere paleozoologice aparţinând exemplarelor mature sau tinere au mai fost „culese” din zonă împreună cu alte numeroase resturi scheletice de Equus stenonius, Archidiskodon meridionalis şi Mamuthus primigenius, alături de tufuri vulcanice aparţinând Willafranchianului7. În 1965 am descoperit un femur întreg de dimensiuni mari – cca. 1 m lungime şi 22 cm în diametru, aflat în stare de pietrificare. Exemplarul s-a pierdut datorită „neştiinţei” de valorificare istorică, dezagregându-se sub acţiunea factorilor atmosferici. Molarul recent descoperit este foarte bine conservat şi a aparţinut unui adult. Are dimensiuni destul de mari – 20 cm lungime, 9,5 lăţime şi 20 cm de la vârful rădăcinii până la suprafaţa de contact a alveolelor dentare cu hrana (fig. 1). Exemplarul cântăreşte 2,125 kg. S-au recoltat de asemenea fragmente fosilifere de proboscidieni, cervidee etc. Tot recent am descoperit un fragment mandibular pietrificat, de aceeaşi vârstă cu cea a elefantului de pădure, în stare relativ bună de conservare, ce are intacţi trei molari. Relicva aparţine cu certitudine unei primate, deocamdată neputându-se preciza cărei specii (fig. 2). Cel mai important aspect îl reprezintă faptul că majoritatea fosilelor de animale preistorice, cu deosebire oasele membrelor, sunt secţionate în lung, dovada certă a unei acţiuni inteligente, întrucât, în urma acţiunii factorilor naturali acest fenomen este aproape imposibil să se producă. O parte din fragmentele osoase indică un anumit grad de folosire, iar uneltele – fragmente de roci detritice (silex, obsidian, cuarţit) au un grad ridicat de simplitate în ceea ce priveşte confecţionarea – secţiuni simple, aparţinând aşa-numitei culturi osteodontokeratice, specifică perioadei protopaleolitice. Uneltele sub forma aşchiilor de silex sau obsidian (fig. 3) sunt primele forme ale manifestării conştiente a fiinţei umane, cele „dintâi produse ale industriei casnice”8. Uneltele din silex, sub forma prelucrării primare, sunt certe rezultate ale unei acţiuni conştiente nu numai datorită faptului că se încadrează unei stereotipii specifice numai acţiunilor rezultate din necesităţi umane, ci şi datorită faptului că această stereotipie se manifestă şi în ceea ce priveşte alegerea materialului litic corespunzător nevoilor de producere a uneltelor9, iar lipsa totală a acestuia în zonă a determinat aducerea lui (numai silex şi obsidian) din altă zonă îndepărtată, cel mai probabil „depozit de aprovizionare” fiind Oltul, aflat la cca 7 km distanţă spre est de zona în cauză. Utilizarea simultană a ceea ce oferea natura şi a uneltelor confecţionate de omul preistoric, proces ce continuă pe întregul parcurs al epocii de piatră, este confirmat şi de existenţa coarnelor de cervidee, secţionate pe lungime, inclusiv coroana bazală, lucru imposibil de produs sub acţiunea factorilor naturali sau a animalelor. Acestea erau folosite drept unelte rudimentare, iar vechimea lor este certificată de stadiul avansat de pietrificare în care au fost găsite. Bolovanii de silex, atât cei prelucraţi pentru obţinerea uneltelor (nucleele), cât şi cei aflaţi în stare primară prezintă urme clare ale acţiunilor de „izbire” repetată, zona de percuţie este mai tocită (doar în punctul de lovire, ceea ce prin rostogolire în cadrul acţiunii factorilor naturali nu se poate produce), urme de microfisuri şi desprinderi minore de material. Prezenţa uneltelor primitive reprezintă dovada cea mai concludentă a existenţei lui homo sapiens în zona pârâului Sâlea, iar acţiunea hominizilor asupra mediului înconjurător, respectiv a celorlalte animale, din rândul cărora îşi procurau hrana prin folosirea uneltelor, este proba peremptorie a vieţuirii simultane a acestora.

Paleoliticul inferior – cca. 1.000.000 – 120.000 î. Hr. – este certificat prin continuarea locuirii ascendente şi a procesului de etnogeneză a fiinţelor umane, precum şi o stabilitate a acestora, constituite într-o comunitate relativ numeroasă, dacă luăm în considerare numărul mare de unelte de silex şi execuţia acestora cu un grad de tehnicitate şi fineţe mai ridicată decât perioada anterioară. Sunt unelte bifaciale (partea activă – tăişul pe ambele feţe), puţin curbate, migdalate, raclorul (râcâitorul). Toate produsele acţiunii conştient-umane din epoca paleoliticului inferior sunt concretizate în unelte şi se încadrează în tipul „culturii de prund”, cunoscută şi ca „pebbletools” – a uneltelor de piatră sau „Oldowayană”, după denumirea regiunii Oldoway din Africa Orientală, unde au fost identificate pentru prima oară. Caracteristic pentru perioada respectivă este că uneltele sunt rezultatul interacţiunii conştiente dintre cele două pietre, în urma căreia se produc aşchiile – unelte, iar acestea sunt, în continuare, limitate la formele enunţate anterior10. Deşi realizate printr-o tehnică rudimentară, confecţionarea silexurilor bifaciale (fig. 4) presupune deja un progres şi destulă inteligenţă în alegerea materialului litic (silex) şi un complex de acţiuni repetate în vederea obţinerii uneltei dorite. Uneltele de acest fel sunt suficient de numeroase pentru confirmarea continuităţii în locuire, dezvoltarea şi sedentarizarea comunităţii umane locale. Ele apar în prundişul pârâului, cu o frecvenţă mai mare după spălarea albiei de către ploile torenţiale şi liniştirea apelor. Dovada că binefacerile focului erau cunoscute de comunitate o constituie şi fragmentele de oase de animale carbonizate în urma procesului de preparare a hranei sau, poate, a unor ritualuri ancestrale, precum şi prezenţa unor porţiuni diforme de lut ars puternic, probabil vetre de foc.

Paleoliticul mijlociu – cca. 120.000 – 35.000 î. Hr. Caracterizat de cultura de tip „musterian” şi paleoliticul superior – cca. 35.000 – 10.000 î. Hr., precum şi mezoliticul – cca. 10.000 – 5.500 î. Hr. sunt considerate perioade de tranziţie din punct de vedere antropogenetic şi social. Este dificil de stabilit căreia dintre perioade îi aparţin dovezile materiale descoperite, mai bine zis, în care subperioadă se pot încadra pentru că, deşi relativ mare, este perioada în care progresele etnogenezei s-au concretizat mai mult în factorii de stabilitate, diferenţieri etnice, posibila consolidare a familiei şi a rolului ei în societatea aflată în curs de constituire. Zona prezintă certe dovezi de continuitate în locuire şi de practicare a vânătorii, ca sursa cea mai importantă de procurare a hranei. Fragmentele fosilifere de animale aparţin unor indivizi de talie mai redusă, dovada dispariţiei uriaşilor prepaleolitici ca urmare a modificărilor climatice. Fragmentele sunt carbonizate în urma utilizării tot mai intense a focului, atât la prepararea hranei cât şi în adăposturi. Paleoliticului superior îi este atribuită şi posibila realizare a primelor vase de lut. Prezenţa lor este atestată de numeroase fragmente de vase, grosolan realizate, dintr-o pastă de lut amestecată cu nisip şi pietriş mărunt de culoare albă, de altfel şi cel majoritar în zona pârâului, prelucrate cu mâna şi arse până la roşu sau roşu – maroniu. Vasele sunt atât de fragmentate de acţiunea elementelor naturii încât sunt greu de reconstituit, fie şi numai din presupuneri şi tot atât de dificil de stabilit cărei culturi aparţin. Fragmentarea s-a produs, nu numai datorită acţiunii distructive a factorilor naturali, dar şi ca urmare a faptului că, fiind greu de realizat, vasele erau folosite până în momentul în care deveneau complet inutilizabile. Apariţia primelor vase poate fi asociată şi cu primele forme de paleoagricultură, surplusul realizat fiind depozitat sub formă de provizii în vase mari de lut. Evoluţia lentă ce se constată în confecţionarea uneltelor din piatră este, oarecum, surprinzătoare, dar constituie o caracteristică a paleoliticului mijlociu, superior şi mezoliticului. Realizarea uneltelor se face prin prelucrări succesive ale pietrei, dificultatea realizării acestora impunând în continuare utilizarea întregului subprodus (aşchii ascuţite). Se observă totuşi tendinţa spre microlite (unelte miniaturale)11 cu vârful ascuţit (fig. 5), rezultate probabil din necesitatea folosirii arcului şi săgeţii. Impunerea folosirii arcului şi a săgeţii, ca metodă de procurare a hranei, a fost determinată de dispariţia animalelor mari şi coexistenţa celor de talie mai mică, mai iuţi şi mai greu de vânat. Interesant de remarcat este faptul că asemenea vârfuri ascuţite au fost descoperite în zone ceva mai îndepărtate de zona de habitat, ceea ce demonstrează extinderea ariei de vânătoare. Astfel de fragmente au fost „culese” sporadic cu ocazia executării lucrărilor agricole efectuate pe dealurile din zona satului Fumureni, respectiv Dealul Mare şi Dealul Sâlii. Se utilizau frecvent şi uneltele din os, mai uşor de realizat cu ajutorul celor de silex sau obsidian. Este posibil să fi apărut şi podoabele primare din os, dar care nu s-au identificat sau nu au fost descoperite încă în zona Sâlea. Spre sfârşitul perioadei se constată utilizarea așchiilor microlite în ansamblu (montate) pe suport de os, unealta astfel obținută fiind folosită probabil pentru „recoltarea” unor plante, precum și confecționarea unor lamele de silex mai lungi, sub formă de cuțit (fig. 6) pentru prelucrarea lemnului.

Neoliticul – cca. 5.500 – 2200 î. Hr. – este atestat prin prezența masivă a fragmentelor de vase din lut ars, diversificate conform creșterii nevoilor casnice – gătit, depozitat, funerare, dovada evoluției lui homo sapiens de la stadiul de vânător și culegător empiric la producător „specializat”. Sunt cele dintâi semne ale unei diviziuni sociale a muncii, ceea ce presupune o dezvoltare numerică a societății, concomitent cu o sedentarizare puternică. Uneltele confecționate din aceleași materiale litice sunt ceva mai specializate: răzuitoare, vârfuri de săgeți, cuțite, pumnale, precum și cele din piatră șlefuită: dălți, ciocane-topor. Acestea din urmă (fig. 7) sunt prelucrate în mod superior, prin șlefuirea pietrei (dalta, ciocanul topor), șlefuire și degroșare a părții din spate pentru o facilă prindere cu mâna, găurirea pentru înmănușare (prinderea uneltei într-o coadă de lemn), fapt ce conferă uneltei o mai mare eficiență și utilizare complexă.[1] Sunt realizate din roci dure (obsidian de culoare neagră, sticloasă, de proveniență vulcanică), dar și din roci mai moi și mai ușor de prelucrat – granit, gresie. Toate aceste tipuri de unelte aparținând neoliticului au fost descoperite în albia pârâului Sâlea, unele dintre ele întregi, altele fragmentate, cu semne vizibile de utilizare. Multe microlite din silex sunt monofaciale, cu partea activă bine ascuțită și fin zimțuită, probabil utilizate ca ansamblu – unealtă pentru retezarea plantelor (seceră rudimentară). Ceramica este foarte larg reprezentată, din păcate fragmentarea produsă din cauza agenților naturali o face dificil de reconstituit. Realizarea s-a făcut din aceeași pastă de argilă în amestec cu nisip și pietriș de culoare albă, de diferite sorturi. Argila este prelucrată cu mâna, după modelare vasele sunt arse până la roșu, roșu-maroniu sau negru-vânăt, cu nuanțe mai închise sau mai deschise în intradosul și extradosul vasului. Se observă foarte clar evoluția ceramicii în neolitic – de la vase realizate simplu, fără nici un model, pentru ca acestea să evolueze către vase cu modele din brâie în relief, amplasate în partea mijlocie, treimea superioară sau buza de sus a vasului. Modelele sunt realizate din ce în ce mai îngrijit, pasta de argilă mai fină, fără a fi însă lustruită și nelipsind nisipul din compoziție. Fragmentele poartă ca model brâul alveolar (fig. 8) realizat prin apăsare cu degetul, alternativ pe creasta brâului, în pasta crudă, gurguie (umflături) grupate sau simple, realizate prin împunsături în peretele vasului cu un băț rotund, din interior spre exterior, grupe de gurguie realizate prin “apucarea” cu degetele a pastei crude gata modelate, care aveau mai mult funcționalitate practică (de prindere a vasului) decât estetică. Alte fragmente au toartă (apucătoare) adăugată sau realizată prin străpungerea cu bățul sau degetul a proeminenței de pastă de pe peretele vasului. După grosimea peretelui și a fundului vaselor (15-17 mm) și curbura fragmentelor de pereți deducem că se confecționau vase mari – 50-70 cm în diametru în zona mediană și înălțime apreciabilă. Un fragment de asemenea vas are aplicat ca model un brâu format din patru alveole practicate cu degetul pe proeminența brâului, în alternanță cu un șanț realizat cu degetul sau un băț rotund, prin apăsare și prin translație orizontală. Deși puternic fragmentate, se poate deduce că majoritatea vaselor erau castroane, străchini, oale, căni, talere și capace de dimensiuni obișnuite, comparabile cu cele utilizate astăzi în gospodările locuitorilor din zona Lungești – Fumureni. (Meșteșugul olăritului s-a păstrat nealterat de-a lungul mileniilor la Lungești, în zona Fumureni dispărând la începutul secolului trecut). Vasele de dimensiuni mari erau folosite ca depozite de provizii sau posibil ca urne funerare (o parte dintre ele au toarta disproporționat de mică față de dimensiunea vasului, din care deducem că erau stabile, nefiind necesară purtarea lor frecventă). Realizarea vaselor cu modele (în zonă nu a fost încă descoperită ceramică pictată) reprezintă și primele manifestări artistice ale omului preistoric.[2]Încadrarea vaselor din zona Fumureni – Sâlea în structura culturilor determinante ale epocii neolitice reprezintă o particularitate aparte. Modalitatea de realizare este cea a prelucrării cu mâna, într-o tehnică destul de grosolană, a pastei de argilă în amestec cu nisip și pietriș de granulație diferită, apoi arderea. Deși zona este caracteristică Olteniei, în general, și a celei de nord-est, în special, ceramica prezintă particularități diversificate – de la cultura Criș specifică neoliticului timpuriu, apoi interferențe ale neoliticului mijlociu, respectiv Vinca, Boian și Dudești, mai apoi cea dintre culturile neoliticului târziu dezvoltate în sudul României, inclusiv cel al județului Vâlcea – Sălcuța, Gumelnița, cu accente puternice ale celei de tip Verbicioara. Un fragment recent descoperit, lucrat cu mai mare finețe, are culoarea maroniu închisă, ca rezultat al arderii puternice și are ca model un decor meandric incizat de tip textile, specific culturii Tisa (fig. 9), mai puțin prezentă în zonă.[3] Din rândul inventarului specific casnic, întâmplător prin anii ‘60 ai secolului trecut, în punctul numit “Poiana Doicî“, în urma surpării malului drept al pârâului Sâlea, a fost descoperită o râșniță pentru măcinat semințe de cereale. Era din granit dur, cenușiu și de dimensiuni relativ mari. Materialul sau chiar râșnița confecționată a fost adus din altă parte, probabil din zona montană din nord. Din nefericire, piesa a fost deteriorată prin reprelucrare de cei care au găsit-o, apoi i s-a pierdut urma. Numeroase sunt şi fragmentele de lut ars de la vetrele de foc sau cuptoarele de ars ceramică.

Foarte multe din mărturiile arheologice ale istoriei şi locuirii continue timp de 2 milioane de ani în zona Sâlea – Fumureni s-au deteriorat sau au fost irecuperabil pierdute. Dovezile materiale de locuire multimilenară a terasei din treimea mijlocie a pârâului Sâlea se opresc brusc în perioada de interferență dintre neoliticul târziu cu epoca bronzului geto-dacic. Nu se cunosc cauzele care au provocat această întrerupere, dar ea s-a produs, foarte probabil, în urma unor dezastre naturale – posibile alunecări de teren din versantul vestic al dealului, cunoscut astăzi sub denumirea de “Dosul culmii”. Această concluzie este susținută de faptul că limita nordică a locului de unde apare majoritatea dovezilor materiale se oprește brusc într-o zonă în care, din albia pârâului dispare prundișul, apele, destul de sărace ale pârâului, seacă deseori în anotimpul secetos, străbat o porțiune de teren argiloasă-vânătă aflată la un nivel superior cu câțiva metri față de porțiunea din aval, iar valea se îngustează nefiresc de mult în comparație cu treimea superioară și cea inferioară. Este exclusă părăsirea zonei din cauza conflictului dintre comunități, întrucât ar fi existat în continuare dovezile de locuire a comunității rămase. Deplasarea este materializată într-o altă zonă a teritoriului localității Fumureni, la aproximativ 3 km nord-vest de pârâul și pădurea Sâlea, pe valea pârâului Mamu, în arealul cunoscut sub numele de “Fântânile scrise” și pe teritoriul satelor Dumbrava și Carcadiești. Dovezile de locuire încep aproape de acolo de unde s-au întrerupt în pădurea Sâlea și sunt concretizate în fragmente ceramice, unelte din piatră cioplită (ciocane-topor), lipsind cu desăvârșire cele din silex. Valea mai largă a pârâului Mamu, populată cu flora și fauna specifice arealului, s-a constituit într-un mediu prielnic pentru continuarea procesului de locuire și dezvoltare umană.[4]

Datorită faptului că zona pârâului Sâlea, în aria de maximă locuire din epoca de piatră, probată prin dovezi materiale, este complet împădurită, nu se pot face cercetări arheologice sistematice, determinări stratigrafice probatorii, ci doar constatări empirice, prin urmărirea malurilor și depunerilor aluvionare. În unele zone ale pârâului, malurile ajung la înălțimea de 5-6 m de la firul apei. Nu se cunosc condițiile de habitat ale comunităților primitive, dar, datorită faptului că zona este lipsită complet de posibile adăposturi în caverne, peșteri, etc., locurile de adăpostire au fost amenajate ținând cont de condițiile locale, prin folosirea materialului vegetal și apoi în bordeie. Nu avem dovezi nici asupra vieții afective și a manifestărilor simbolice, altele în afară de reprezentările artistice de pe ceramica descoperită. Considerăm însă că ele există, având în vedere perioada îndelungată de viețuire și dezvoltare antropologică și comparând cu alte zone în care acestea au fost descoperite.

Concluzii:

* Datorită dovezilor materiale pe care factorii naturali ni le-au pus și ni le pun în continuare la dispoziție, zona Sâlea-Fumureni se constituie ca una dintre cele mai vechi vetre de locuire neîntreruptă și dezvoltare umană, pe parcursul a aproape 2 milioane de ani, plasând județul Vâlcea și România printre primele arii de locuire și dezvoltare protoumană din lume.

* Prezența uneltelor, alături de resturile fosilifere ale animalelor dintr-o perioadă spațio-temporală determinată și asupra cărora s-a acționat în mod conștient, constituie dovada concludentă a existenței umane simultane.

* Apariția uneltei delimitează frontiera specifică umanității – socio-logia, de pragul zoologic afirmat anterior. Noțiunea de   unealtă este deja legată de o emanație a materiei superior organizate – creierul, transpusă, printr-un gest conștient-inteligent asupra mediului înconjurător, impusă de nevoile stringente ale existenței, fapt caracteristic numai lui homo sapiens.

* Similitudinile rezultatelor acțiunii inteligente asupra materiei, consemnate în diferite locuri de pe glob, într-o perioadă istorică determinată, nu presupun neapărat migrația, ci doar faptul că realizatorii acestor acțiuni “erau de aceeași natură antropologică”. Stereotipia consemnată, mai ales în realizarea uneltelor, nu constituie un argument al migrației, el fiind dictat, în primul rând, de nevoile de supraviețuire, condiționate de interacțiunea om-natură. Identitatea comportamentului și a rezultatelor activității umane se constată doar la capătul incipient al liniei evolutive dincolo de care caracteristicile sunt tot mai diversificate, dictate de factorii geo-climatici, istorici, necesitățile și dinamica evoluției.

* Instinctul cultural incipient a rezultat în urma interacțiunii dintre om și factorii naturali care i-au determinat existența, evoluând în contextul social și impusă de ritmurile biologice, figurativul, considerat ca primă formă de manifestare spirituală, fiind inseparabil de limbaj, fie el figurativ sau fonic.[5]

* Situarea apariției ființei umane într-un cadru spațio-temporal bine determinat rămâne încă la granița dintre realitate și ficțiune. Argumentele paleontologice au declanșat însă un început de revizuire a imaginii strămoșilor umanității, create artificial într-o perioadă când lipseau tocmai argumentele științifice ale soluționării problemei omului.

Sunt încă multe verigi absente din lanțul privind dezlegarea tainelor originii lui homo sapiens. Nu atât absente, cât rămase încă îngropate “în pământ și în trecut”. Nevoile fundamentale determinate de rezolvarea necesităților viitoare ale umanității nu pot fi rezolvate decât printr-o interpretare riguros și științific argumentată a oricărei mărturii, fie ea cât de infimă, a existenței și inteligenței umane ancestrale. Cu alte cuvinte, necesitățile viitorului nu pot fi prevăzute și rezolvate decât prin cunoașterea trecutului.